Să ai părinți pe lume, e-o bucurie sfîntă,
să-i știi mereu aproape, să te știi lîngă ei...
Și inima îți rîde, și sufletul îți cîntă,
nu simți cum trece timpul și cum curg anii grei.
Am cunoscut, în viață, o pasăre măiastră -
mamă era și dînsa și-avea mulți puișori.
Și, cît cuprinzi cu ochii întreaga zare-albastră,
nu întîlnești mai veseli și fericiți odori.
Spre culmea fericirii i-a învățat să zboare,
cu inima curată s-atingă-naltul cer,
cu aripa-i plăpîndă i-a apărat de soare,
iar trupu-i ostenit i-a ocrotit de ger.
I-a căutat la boală, i-a apărat de rău
și i-a scăldat în dragoste din inimioara sa.
Căci greu e drumul vieții, dar mare-i Dumnezeu,
iar cînd vor trece anii, vor îngriji de ea.
Azi mîndra dimineață își varsă zorii calzi.
La margine de cuib, s-au strîns cu toți odorii.
Sunt mîndri, și puternici, și-nalți ca niște brazi,
dar pentru biata mamă rămîn tot puișorii.
Pe rînd, și-au luat zborul spre zări îndepărtate,
și-au lăsat mama-n lacrimi și cuibul lor pustiu.
Pasărea-mbătrînește... Puii vor veni, poate,
de și-or aduce-aminte și de n-o fi tîrziu.
Trec anii ca săgeata spre vremi tulburătoare.
N-au mai venit odorii. Iar pasărea sărmană
de boală e slăbită și arsă e de soare,
și peste toate viața i-a mai lăsat o rană.
Pentru o lume mică greșeala-i colosală -
în inima ta vie, cum poate să încapă,
să-ți știi mama rănită și palidă de boală,
și să nu vii s-o mîngîi sau, barem, să-i dai apă?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu