Sunt atîtea mame scumpe pe pămînt,
dar ca draga mea măicuță nu mai sînt.
De cîte ori i-am greșit,
cu povața m-a certat
și mereu, mereu din suflet m-a iertat.
Cu cuvintele sau fapta de-am greșit,
peste-o clipă m-a iertat și mi-a zîmbit.
Am ajutat-o mereu,
dar asta nu depășea
toate supărările din partea mea.
A avut mereu credința că, într-o zi,
eu mă voi schimba și mai bine va fi.
A-ncercat să mă învețe
doar de bine și folos,
să trăiesc cu omenie și frumos.
Acum, sînt la casa mea și îmi dau seama
cît de mult am supărat-o eu pe mama.
De ce, mamă, tu, iertare
să-mi cer, nu m-ai învățat?
Acum am sufletul greu și ne-mpăcat.
Firul castaniu demult a-ncărunțit...
Cutele pe fața ei s-au adîncit...
Ea, mereu, după năframă,
lacrima și-o ascundea...
Mamă, iartă-mă pentru lacrima ta!
Doamne, sunt atîtea lucruri pe pămînt,
dar, din toate, mama este cel mai sfînt.
Dă-i putere și tărie
pentru sufletu-i divin,
că pe toate ea le-a meritat din plin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu