URMA DE PE CHIPUL MAMEI

Îmi amintesc ades de-a mea măicuţă - 
cu şorţ albastru, cu broboadă simplă, 
cu, încă fără zbîrcituri, a sa mînuţă, 
cu, încă fără fire albe, a sa tîmplă; 

ne aduna pe toţi în jurul mesei, 
ne-ndestula cu tot ce pregătea mai bun... 
Şi-i observam de multe ori seninul feţei, 
dar care, încet, a dispărut pînă acum. 

Azi, nici vopseaua nu mai poate să ascundă 
şi nu-i ajută nici măcar o cremă bună - 
firul cărunt, ce se-nmulţeşte acum la tîmplă 
şi zbîrciturile, ce-au apărut pe a sa mînă. 

De ce atît de crud, Doamne, e timpul? 
Ne mînă precum un cioban își mînă turma... 
Și, dintr-o mie de obiecte aruncate, 
pe chipul mamei a ales să-și lase urma...