BLESTEMUL VIEȚII

Erai un făt-frumos ca din poveste,
cu ochi senini, privirea ta - zglobie.
Iar cînd priveai în inima-ți divină,
citeai din zîmbete întreaga veșnicie.

Dar n-a vrut bunul Dumnezeu să te păstreze
cu ochi zglobii, cu inima frumoasă...
Și te-a-ndemnat ispita s-admiri luna,
să pleci în plină noapte de acasă.

Și ți-a închis pe-o clipă frumoși ochii,
și te-a-nălțat în sfînt al nopții val...
Dar nu i-ai mai putut deschide iarăși,
decît pe albul pat de la spital.

Cum umbra fură farmecul luminii,
cum norii fură raza dimineții,
un pat înalt în mijlocul odăii -
el ți-a răpit pe veci misterul vieții.

Și mama plînge lîngă pat, și plînge tata,
și nopțile în zile-au prefăcut...
Dar, ce folos, că ziua nu e-n stare
să-ți lecuiască chinul ne-ntrecut.

Și rugăciuni fierbinți ei înălțat-au,
și doctorii neprețuite-au cumpărat...
Dar nu se-ndură nici pentru o clipă -
nu te mai lasă blestematul pat.

Slăbise și lumina, și părinții,
de cînd, încet, durerea îi omoară.
Dar nu se mai ridică al lor feciorul,
iar tinerețea-i frîntă și pustie zboară.

Și, cît de bine ar fi fost să fie,
să fi rămas cum mai erai odată...
Dar nu se-ndură viața pentru nimeni -
nu te-a păzit de noaptea blestemată...