CĂLĂTOR

E noapte tîrzie...
Mă înconjoară misterele.

...................................

Eram în tren,
în vagonul copilăriei.
Am călătorit mult -
cincisprezece ani.
Am coborît în țara Adolescenței,
unde am hoinărit încă trei ani.
M-a găsit Majoratul
abia peste optsprezece ani,
lîngă o ladă plină cu cuvinte aruncate.
I se făcuse milă de mine
și chiar a doua zi
m-a lăsat în grija surorii lui -
Tinerețea.
Dar ea pare a fi mult mai dură...
N-am fost primită cu bucurie în brațele ei.
Mi-a spus că trebuie să mai aștept,
că nu mai are loc și pentru mine.
Și, ca să nu mă pierd din nou,
m-a lăsat să stau în camera Singurătății,
în întuneric și neant.
Dar, totuși, m-am pierdut...
în mine...
Am rătăcit în haos două luni,
pînă am zărit în depărtare
o rază de lumină.
Am mers pe urmele ei
pînă am început să deslușesc șoapte neclare.
Era Speranța.
Mi-a șoptit că vrea să-mi spună ceva,
dar să ajung la ea
înainte de apusul soarelui.

Mă grăbeam...
dar pașii parcă nu duceau nicăieri.
Aș fi vrut să știu ce are de spus...
Dar nu-mi mai poate spune,
căci soarele apune...