LACRIMA POPORULUI MEU

Străpunsă de-o veche lumină,
furată, uitată mereu,
eşti mîndră, iubită, străină,
eşti lacrima neamului meu.

Eşti raza ce bate-n fereastră
uşor răscolind un mister.
Pentru tine, floare albastră,
mă-ndrept cu rugi către cer!

Căci tu m-ai crescut ca şi mama,
un nume mi-ai dăruit.
Eşti Patria mea şi-mi dau seama
că eşti de nepreţuit.

O veche legendă ne spune:
oriunde-am crescut şi-am trăit,
noi să ne-ntoarcem din lume,
din drumul mereu rătăcit.

Poporul Moldovei tînjeşte
de peste al ţării hotar,
cu dorul în inimi trăieşte,
cu-n gînd şi suflet hoinar.

Aici este locul veciei,
aici e acasă la noi,
aici e pămîntul frăţiei,
de-o fi chiar şi geruri, şi ploi.

Aici un popor s-a născut.
Patria i-a fost profesor.
Cu ea am privit în trecut,
cu ea trecem în viitor.

Aici, pe pămînturi trădate,
o Patrie am cunoscut,
o limbă şi doar o dreptate -
aici moldoveni s-au născut.

Aici, în Moldova e raiul,
la fel se alină un dor,
al Tău, doar al Tău este plaiul,
doar Tu îi eşti învăţător.

Trecut-au eroice timpuri
de-un neam, de o limbă şi-o glie,
dar şi astăzi mai văd poporul,
de lacom ce e, în robie!